* click pentru a schimba imaginea
FacebookTwitterGoogle BookmarksLinkedin

 

 

Legenda arcasului din turn

Stenota vine de la numele cetății unde s-a scris această poveste.

Era odată un turn între dealuri, în mijlocul unei pustietăți. Turnul fusese
înainte inima unei cetăți care în timp decăzuse, odată cu plecarea oamenilor; din
ea rămăsese o ruină, iar singurul om care trăia acolo era un soldat.

Era arcașul cetății, un bărbat de vreo 70 de ani pe numele lui Steuriu și care, atât
cât trăise, apărase cetatea și oamenii săi, scrutînd valea și împrejurimile din turnul
cetății. Dupa plecarea ultimilor oameni el a rămas pe loc, păzind turnul și sperînd
că aceștia se vor întoarce și vor readuce la viață locul.

Au trecut ani și oamenii nu veneau, pesemne ținuți departe de pustietatea locului.
Și atunci Steuriu a început să caute în cotloanele cetății, acolo de unde încă mai
găsea de mîncare; într-un sfîrșit a văzut niște corzi de viță plăpînde, strecurate
printre ruine, protejate de vînt și scăldate în soarele de dupămiază.

Le-a luat, le-a crescut an de an, ca pe copiii săi și, la fel precum i-ar fi scos pe
aceștia în lume, a plantat viță de vie în jurul ruinelor cetății, mai întîi aproape, sub
ochii săi, mai apoi și pe văile din jur.

Încet încet vița a crescut, a devenit puternică și s-a răspîndit singură; a alungat
pustietatea, iar tărîmul cetății Stenota s-a acoperit cu viță de vie, a devenit plin de
viață.

Si la un moment dat, cînd Steuriu, bătrîn și slăbit fiind, se resemnase de mult cu
singurătatea și cu apropierea morții, dar se bucura cu ultimele puteri de vița de
vie din jur, oamenii cetății și urmașii lor s-au întors, atrași de frumusețea locului.
Și-au amintit de cetatea lor Stenota și de Steuriu, arcașul din turn.

În cinstea lui au început să facă vinul.

top